Când ești la început, tehnica îți dă o senzație de siguranță pe care o înțeleg foarte bine. Ai un set de mișcări clare, ai pași de urmat, ai o ordine în minte, iar asta te ajută să nu te pierzi când în fața ta se așază un om cu durere, cu tensiune și cu așteptări. Doar că, după suficiente ședințe, începi să observi ceva care te pune pe gânduri: poți aplica tehnica corect, chiar impecabil, și totuși corpul clientului să nu se deschidă, să nu cedeze, să nu coopereze, ca și cum ar rămâne în gardă deși tu faci exact ce ai învățat.
Aici se rupe filmul pentru mulți terapeuți tineri, pentru că ei încep să creadă fie că nu sunt buni, fie că metoda nu funcționează, fie că omul din fața lor este „dificil”. În realitate, de cele mai multe ori, problema nu este tehnica, ci lipsa acelui strat invizibil care face ca tehnica să devină terapie. Eu îi spun conectare, nu în sens sentimental, ci în sens profesional, adică acea capacitate de a crea un cadru în care sistemul nervos al clientului simte că este în siguranță și că nu trebuie să se apere.
Corpul nu răspunde doar la ce faci, corpul răspunde și la cum ești când faci. Dacă intri în ședință cu grabă, cu agitație, cu dorința de a demonstra, chiar dacă nu spui nimic, atingerea ta va avea un fel de tensiune care se transmite. Dacă în schimb intri cu calm, cu atenție și cu o intenție clară, corpul primește un mesaj simplu, iar mesajul acesta spune că poate să lase garda jos. Abia de acolo începe schimbarea reală, pentru că un corp în apărare nu se reorganizează ușor, iar un corp care se simte respectat începe să coopereze în mod surprinzător.
Mulți confundă conectarea cu vorbitul mult. Eu văd lucrurile altfel. Conectarea autentică se vede în felul în care începi ședința, în felul în care atingi prima dată, în felul în care observi respirația, în felul în care îți adaptezi presiunea și ritmul, în felul în care îi dai omului timp să se așeze în spațiu. Un terapeut prezent nu se grăbește să „facă”, pentru că el înțelege că uneori cele mai importante schimbări apar când corpul are timp să proceseze.
Aici apare o capcană clasică pentru cei la început: ideea că mai multă presiune înseamnă mai mult rezultat. În practica reală, am văzut de nenumărate ori cum intensitatea crește rezistența. Clientul își ține respirația, își încleștează maxilarul, își ridică umerii, iar mușchiul se apără exact când tu vrei să îl eliberezi. Când corpul îți arată aceste semne, el nu îți spune că ești „prea slab”, el îți spune că ai depășit pragul lui de siguranță, iar dincolo de prag nu mai lucrezi cu țesutul, lucrezi împotriva lui.
În meseria asta, mâna nu este doar un instrument, mâna este un canal de comunicare. Când pui palma pe un țesut, tu primești informație despre tonus, despre temperatură, despre elasticitate, despre felul în care corpul își ține tensiunea, iar aceste detalii nu se văd întotdeauna la o evaluare vizuală. De aceea, un terapeut bun nu se bazează doar pe protocol, ci își permite să fie atent la semnale, apoi ajustează, schimbă planul, simplifică, sau dimpotrivă, aprofundează, în funcție de ce îi arată corpul.
Îți dau un exemplu pe care îl văd des la cursuri. Un cursant învață o secvență corectă și o aplică frumos, dar clientul rămâne rigid, iar terapeutul intră într-un fel de încăpățânare tehnică, pentru că el crede că trebuie să termine exact ce a început. În momentul acela, eu îl opresc și îl întreb ce simte în țesut, ce se întâmplă cu respirația clientului, dacă omul pare să se relaxeze sau să se strângă. Când cursantul începe să observe aceste lucruri, el își schimbă complet felul în care lucrează, pentru că înțelege că terapia nu este despre a bifa pași, ci despre a ghida un proces.
Dacă ești la început de drum, îți recomand să îți setezi o țintă mai matură decât perfecțiunea tehnică. Ținta ta poate fi calitatea prezenței. Ținta ta poate fi capacitatea de a observa fără să te grăbești. Ținta ta poate fi abilitatea de a crea un spațiu în care corpul clientului se simte respectat, iar când corpul se simte respectat, el începe să răspundă, chiar și în zone pe care înainte le simțeai „încuiate”.
Tehnica rămâne importantă, pentru că fără tehnică nu ai structură și nici siguranță în mână, dar conectarea este ceea ce transformă structura în rezultat, iar rezultatul în încredere, atât pentru client cât și pentru tine. În timp, vei vedea că oamenii nu revin doar pentru că ai „făcut bine”, ci pentru că s-au simțit înțeleși, ținuți, respectați, iar corpul lor a primit permisiunea să se așeze.
Dacă rezonezi cu ce ai citit aici și simți că vrei să îți construiești o practică solidă, în care tehnica se împletește cu prezența, cu observația și cu o înțelegere reală a corpului, atunci mentoratul poate fi pasul care îți dă claritate și direcție. În mentoratul SpringLife lucrăm tocmai la aceste nuanțe care nu se prind dintr-un protocol, pentru că ele se cresc prin ghidaj, repetiție inteligentă și feedback aplicat.
Te invit să explorezi programul de mentorat aici:
https://springlife.ro/invata-sa-lucrezi-pe-114-muschi/