De-a lungul timpului, am descoperit că diferența dintre un terapeut bun și unul cu adevărat valoros nu stă doar în tehnica pe care o folosește, ci în felul în care privește omul din fața lui. Poți învăța zeci de manevre, poți memora protocoale și poți recunoaște mușchii din atlas cu ochii închiși, dar dacă nu ai dezvoltat acea capacitate de a vedea dincolo de simptom, de a observa ce îți transmite corpul înainte chiar să spui ceva, atunci încă ești la începutul drumului. Acea capacitate se numește, în limbajul meu, „ochiul terapeutic” și este una dintre cele mai prețioase calități pe care un terapeut le poate cultiva.
La început, când te afli în primele luni de practică, e firesc să te bazezi pe tehnică. Cauți confirmări, te temi să greșești, vrei să știi exact „ce trebuie făcut”. Dar, cu timpul, începi să realizezi că tehnica, oricât de bine stăpânită ar fi, nu poate înlocui percepția. Ochiul terapeutic nu se formează peste noapte, ci se cultivă prin prezență, prin răbdare și printr-o atenție constantă la detalii. Într-un fel, se formează în tăcere, în acele momente în care alegi să nu te grăbești, să observi, să simți și să lași corpul pacientului să-ți arate ce are nevoie, în loc să te grăbești să-i spui tu.
Îmi amintesc o situație de la un curs. O studentă îmi spunea că nu știe dacă „a făcut bine” o mișcare Bowen, pentru că nu a simțit nimic sub mâini. Am rugat-o să se oprească, să respire și să reia contactul, fără intenția de a face ceva. După câteva secunde de liniște, a spus: „Parcă țesutul se mișcă singur acum.” A zâmbit. În acel moment, a apărut ceea ce eu numesc „clicul interior”, acea înțelegere intuitivă care apare atunci când nu mai cauți răspunsurile în minte, ci în mâini. Acolo începe formarea ochiului terapeutic.
Pentru mine, ochiul terapeutic înseamnă să înveți să vezi corpul ca pe o hartă vie, în care fiecare tensiune spune o poveste. Să observi cum un bazin rotat ușor poate influența un umăr, cum o respirație blocată poate afecta întreg echilibrul postural, cum o privire tensionată poate spune mai multe despre un stres vechi decât o radiografie. Când înveți să privești astfel, nu mai cauți doar „unde doare”, ci „de ce doare acolo”. Înțelegi conexiunile subtile, descoperi că o problemă lombară poate avea originea într-un gât tensionat, sau că o durere de genunchi poate fi, de fapt, ecoul unei blocări fasciale în zona iliacă.
Ochiul terapeutic se formează prin observație conștientă, dar și printr-un tip special de răbdare. Corpul nu se grăbește, iar dacă tu te grăbești, îl pierzi. În fiecare ședință, dacă ești atent, corpul îți arată unde trebuie să mergi. O ușoară contracție, o respirație mai adâncă, o căldură care apare sub palme, toate sunt semne că sistemul nervos începe să răspundă. În acele momente, ai de ales: să treci mai departe după protocol, sau să rămâi acolo și să asculți. Și tocmai în acea alegere se vede diferența dintre un terapeut care aplică o tehnică și unul care lucrează cu adevărat.
Însă ochiul terapeutic nu se formează doar din experiența cu ceilalți. Se formează, poate mai mult decât orice, din felul în care te observi pe tine însuți. Un terapeut tensionat, grăbit sau obosit nu poate percepe profunzimea unui țesut relaxat. E nevoie să-ți cunoști propriul corp, să observi când și cum te încordezi, cum respiri, ce postură adopți când lucrezi, pentru că tot ce ești se transmite prin atingerea ta. De aceea, de multe ori le spun cursanților mei: „Dacă vrei să devii un terapeut bun, începe prin a fi atent la tine. Corpul tău este prima ta școală.”
Cu timpul, pe măsură ce lucrezi, începi să recunoști tipare. Vezi o ușoară înclinare a capului și știi deja că acolo e un sternocleidomastoidian tensionat. Simți o limitare a mișcării în zona toracică și știi că poate fi vorba de o respirație blocată în diafragmă. Nu mai e nevoie să analizezi mult. Corpul îți vorbește, iar tu îl înțelegi. Este acel moment când știi că ochiul tău terapeutic s-a format.
Dar poate cel mai important lucru este că odată ce ți-ai format această percepție, începi să privești oamenii diferit. Nu mai vezi doar „probleme de spate” sau „dureri de umăr”, ci oameni care încearcă să se reechilibreze. Fiecare tensiune e o adaptare, fiecare rigiditate e o poveste despre cum corpul a încercat să se protejeze. Iar rolul tău nu mai este să „repari”, ci să ajuți acel proces să se desfășoare în siguranță.
La SpringLife Academy, ne propunem mereu să cultivăm acest tip de privire. Tehnica se învață din manual, dar ochiul terapeutic se învață din viață. Din fiecare client care vine, din fiecare corp care reacționează diferit, din fiecare moment în care simți că nu știi ce urmează, dar alegi totuși să rămâi prezent. Pentru că doar atunci când privești cu adevărat, când asculți fără să judeci și când lucrezi cu intenție, nu doar cu mișcare, începi să devii terapeutul care schimbă ceva real în ceilalți.
Dacă simți că vrei să înveți mai mult despre cum se dezvoltă această percepție, te invit să descoperi cursurile de la SpringLife Academy, unde nu învățăm doar tehnici, ci felul în care se formează o privire atentă, o atingere conștientă și o relație autentică cu corpul uman.