Nu toată lumea a auzit de psoas, și cu atât mai puțin i-a dat importanța cuvenită. Dar, din experiența mea, e unul dintre acei „actori invizibili” ai corpului care, deși nu cer niciodată atenție în mod direct, ajung să influențeze mult mai mult decât ne putem imagina. Între mușchii adânci ai corpului, psoasul are o poveste aparte, pentru că nu e doar despre mișcare, postură sau susținere lombară. E și despre emoții. Despre frică. Despre cum corpul a învățat, poate de ani de zile, să rămână în stare de alertă, fără să mai știe cum să se relaxeze cu adevărat.
De fiecare dată când un client ajunge cu dureri inexplicabile în zona șoldurilor, cu tensiuni lombare recurente sau cu un sentiment vag de oboseală fizică și psihică, mă gândesc imediat dacă psoasul nu e cumva implicat. Pentru că el nu se vede. Nu se simte direct. Dar reacționează la stres ca un radar. Încordarea lui nu este doar o reacție fizică, ci o reamintire continuă că ceva din sistemul nostru nervos nu s-a putut liniști.
Iar ce este cu adevărat impresionant e că de multe ori, după câteva ședințe de terapie Bowen în care corpul începe să se reechilibreze, clienții descriu un sentiment nou: „simt că ceva s-a dezlegat adânc în mine”, „e ca și cum am dat drumul la o tensiune pe care nici nu știam că o am”. Nu folosim manevre directe pe psoas, dar Bowen ajunge acolo. Nu cu forță, ci cu respect. Pentru că acest mușchi nu răspunde la presiune mecanică, ci la semnale subtile care spun „poți să te simți în siguranță acum”.
De-a lungul anilor, am învățat că nu doar postura sau durerile lombare ne pot spune că psoasul are nevoie de atenție, ci și anxietatea, respirația superficială, insomnia, chiar digestia lentă. Pentru că el face parte dintr-un sistem care vorbește prin mai multe limbi: musculo-scheletal, nervos, emoțional.
Ce am observat cel mai des în terapia Bowen e că psoasul nu se „liberează” atunci când vrem noi, ci când corpul decide că este pregătit. Uneori e după prima ședință, alteori după trei. Dar de fiecare dată când acest mușchi începe să se relaxeze, apare ceva ce aproape pot recunoaște din privirea clientului: o formă de liniște. De prezență. Ca și cum o bucată din interiorul lui s-ar fi întors acasă.
Și da, în multe cazuri, oamenii ajung la terapie pentru o durere, dar pleacă cu o înțelegere mai profundă despre corpul lor. Pentru că atunci când reușim să atingem nivelul acela profund unde se ascunde psoasul – și nu doar fizic, ci și energetic și emoțional – ceva începem să schimbăm din rădăcină.
Pentru terapeuții care abia încep, aș spune doar atât: învață să asculți mai mult decât să corectezi. Psoasul nu are nevoie să fie „aranjat”. Are nevoie să fie înțeles. Și asta este, poate, cel mai valoros lucru pe care îl putem învăța din terapia Bowen: nu cum să facem mai mult, ci cum să facem mai puțin – dar mai conștient, mai prezent, mai autentic.